Zborul cu elicopterul Kamov ka-26 este o experienta aparte. In randurile de mai jos ne povesteste un mare impatimit al elicopterelor Kamov Ka-26,  cum a trait el aceasta experienta.

Text de: O.M.

Cateva ore, cat pentru o viata… in Ka-26. Halchiu, tratament la cartofi.

Ore asternute pe hartie la cald, imediat dupa zborul pe Ka-ul atat de ravnit

Stau bagat jumatate in cabina, in varful adidasilor pe roua de ora cinci jumate si cu coatele rezemate, agatate de perna scaunului din dreapta, mai inauntru, mai aproape de tot ceea ce as putea vedea, mirosi, simti, acapara din cabina aia mica dar nu foarte mica. De-ajuns cat sa incapa doi, la nevoie chiar si sovietici zdraveni. Pe scaunul din stanga, singurul care avea comenzile instalate, nea T. si-a dat jos slapii din piele maro, si-a tras in picioare niste sosete albastre, se inchisese in salopeta gri – stii griul ala de aviator roman pre-revolutie… Peste sosete a venit cu o pereche de adidasi crapati pe la cute; i-a gasit pe dupa palonier si tot acolo a infipt papucii aia din piele maro. Gata.

A pus mana pe “seringa”, ca la manual – “seringa” motorului din stanga, a inceput sa dea pompe, tras, impins, se opintea nea T. in manerul ala din ebonita neagra scrisa sovietic la capatul tijei groase din inox… 5-7 pompe pe “alimentare butelie” apoi 4-6 pompe pe “alimentare motor” – imi venea sa zic cu voce tare, dupa manual, sa vada, sa inteleaga ce-i cu mine acolo. Chiar nu mai conta, n-am zis nimic ca nu era timp de asta – deja era cu doua degete pe butoanele de rotire la rece si pornire motor. A inceput sa “schelalaie” motorul din stanga, mana cealalta i-a fugit imediat pe magnetou LEVAI+PRAVAI, scanteie in bujii. N-a pornit… aerul din retea se chinuia cu cilindrii aia reci, intepeniti de racoarea noptii fugite, schieunat lung prin galeria de admisie, umarul proptit in pistoane spre punct mort inferior, alaturi alti doi cilindri detoneaza neconvingator, scurt, unul dupa celalalt – nimic. “ Da’ ce ai…! ”…“Stai asa…” striga Coco, si strecoara coarba intre suruburile ventilatorului stang, invarte 10-15 grade – “da-i acu”. Si-i da, buton de pornire, magnetourile amandoua, pompe sus-jos si scurt inainte-inapoi din maneta de gaz. Nimic. Acelasi scheunat, aceiasi cilindri lucrand greu, reci. “Coco, hai sa pornim dreptu’…”. N-a fost altfel nici aici – aceeasi distractie, doar ca acu’ presiunea din instalatia de aer murise aproape de tot, asa ca au trecut pe butelie externa. “Norocu’ meu” – zic, “sa vezi ca n-o ia si-am venit de pomana”. Ma uit peste umar la motorul din dreapta, rugator, “hai-hai”. Merita sa vezi cum ies din teava de esapament rotocoale de fum, perfect rotunde, precum cele facute de fumatori. Dar perfecte, trase cu compasul de cate doi cilindri detonand amestec. Pana la urma a luat-o dreptul si-am sarit repede cu ochii in turometru, cautand un N1 la 41-43%. Din nou, ca la manual… S-o crezi tu! N-ai sa vezi acul stand frumos la turatie, fuge stanga-dreapta, tre’ sa stai cu ochii pe el, sa-i urmaresti amplitudinea miscarii si sa-ti imaginezi ca de fapt ar fi pe undeva pe la jumatatea dansului aluia bezmetic. Precizie sovietica…

“De ce se invart rotoarele…” “Le antreneaza uleiul…” Care naiba ulei… Sa mor daca inteleg si deja manualul de zbor mi se pare o treaba indepartata si mai degraba orientativa. A cuplat nea T. convertizorul principal, “PO-250 nu-l cuplati tot acum?” “Ala nu-mi trebuie, nu-l cuplez niciodata…”. S-a dus pe apa sambetei check-listul meu, tehnoredactat frumos, cu grija, dupa buchea cartii, formatat pe o jumatate de A4, de-a lungu’, printat fata-verso ca sa-l am integral pe o foaie si apoi tiplat frumos. O gluma buna check-listu’ meu… A incalzit putin dreptu’ si-a sarit calare sa porneasca stangu’. Doua motoare M-14 nu urla tare la ralanti, stiam zgomotul de la Wilgile de aerodrom insa acum eram acolo, aproape, cu motoarele lipite de umerii mei.

“Poti sa urci” zise Coco; am apucat cu dreapta manerul de sub usa, cu stanga m-am proptit in perna scaunului si-am sarit in cabina pe locul ala sterp, fara comenzi, fara viata. Am intins picioarele spre palonierele lipsa, am aranjat putin tot ce era pe-acolo – o cutie de scule, niste carpe, loveam cu genunchiul stang un bidon de 5l plin cu apa, l-am luat spre mine pe ala – punct de sprijin. Incepeam sa ma prind de agregatul Ka-26… Motoarele incalzite putin, au fugit cele doua manete de cuplare rotori, nu cum ma asteptam eu, INCET, cu ochii in turometru sa nu cada turatiile sub 17%, pe naiba… le-a dus scurt pe la jumate de cursa, pe “frictiune”, nici n-a astepat bine ca acele N1 si N2 sa se suprapuna, le-a cuplat.

Ai mers vreodata cu o masina cu rotile dezechilibrate? Dar cu un elicopter cu rotorul in aceeasi stare? Eu, da! “Asta are o pala inlocuita… cand au aliniat-o o cam batut vantu’…cam scutura…”. Dar nu deranjant, suportabil si sovietic. In plan orizontal, pe axa verticala, dupa toate gradele de libertate… Agricol. Brut. Brut precum pornirea motoarelor. Brut precum cuplarea rotoarelor si incercarea functionarii magnetourilor. Brut precum acele de turometru alergand nebune in jurul unor valori ghicite, precum tabloul de bord pe care un pilot ucrainean de-al lui nea T. zgariase cu un varf ascutit inmatricularea elicopterului, in cod american, cu caractere chirilice ЧАРЛИ ЯНКИ БРАВО 123, precum tremuratul usor al cabinei, precum termometrul de temperatura extrerioara aratand 14 grade si interpretat de nea T. la vreo 17, precum chinga pe care am strans-o la burta intr-o pafta mare, grea…

Si-am decolat, scurt, nimic complicat, mansa dusa ferm in fata, pasul usor sus, rulat 2-3 metri prin balarii, intrat repede in viteza… „unde naiba ne ducem sus?” …a virat scurt stanga 90 de grade in bataia palelor, apoi dreapta alte 90, peste ferma…”he he he, le-am dat desteptarea” s-a auzit in castile mele moarte… n-am buton, nu pot comunica, dar pot auzi ce-mi zice nea T. Ne-am lasat jos, la 1 metru de cultura, 120 la vitezometru, in fata vine perpendicular pe noi o linie de inalta tensiune, trece pe sub cabluri… nu, sa fi fost 50 de metri pana acolo… a tras usor, pas sus, am sarit peste stalpi si imediat mansa in fata – noroc cu chingile de burta – suprasarcina spre ZERO o simti in toate fibrele musculare si iese prin piele tremurand si strangand tare maxilarele… Jos iar, la sub un metru de sol, la capat de lot picior HOTARAT LA MAXIM, tras in ranversare, plecat derapat puternic pe exteriorul piciorului, intors cu botul jos si AVANTAT iar spre acel singur metru deasupra culturii cu 120 la vitezometru. Exact cum stiam eu Ka-ul la mine la Vaslui, dar aici DINAUNTRU!

De-aici nu am ce sa-ti mai spun. Decat ca am stat in cabina, legat, cateva ore bune; ca dupa primele decolari ochii nu mi s-au mai dezlipit de pe comenzi. Sa vad. Sa inteleg. Sa anticipez. Sa ma pregatesc… Ca mi-am dat jos castile, ca sa aud tot ce era de auzit. Ca decolarile cu rulaj, pe teren accidentat, sunt absolut normale in exploatarea Kamov-ului. Ca nu stiu la ce viteza il desprindea in rulaj pentru ca vitezometrul se smulgea de la zero tarziu, cand eram deja sus… Ca nea T. a vorbit continuu si DESCHIS cu mine. Ca dupa unul dintre zboruri, asteptand cot la cot alimentarea cu chimicale, m-a batut barbateste cu mana pe genunchi, intelegator pentru ceea ce cautam eu acolo, “asta-i zborul cu Ka-ul. Zborul in agricultura e violent, brut. Dar asa batran cum il vezi, e un elicopter docil, manevrabil si te bagi cu el pe unde vrei…”. Sa-ti mai spun ca a venit vorba de instalat comenzile pe dreapta? ”Toamna e frumos de facut zboruri in dubla”. M-am agatat de lucrul asta si i-am spus ca il sun spre toamna… si-atunci mi-a cerut numarul de telefon. L-am apelat si i-am spus sa-mi memoreze numarul ca si “Comenzile pe dreapta”. Au ras – si el si mecanicul …